Vînju Mare era, pe vremea comunismului, un toponim cu o anume rezonanţă - măcar în lumea bărbaţilor care făcuseră armata: acolo se afla o mare unitate militară. Ceea ce, povestesc localnicii, asigura şi un oarecare statut material ceva mai bun localităţii. Acum, unitatea s-a desfiinţat. Orăşelul e departe de "marile coridoare de transport": de la Turnu Severin mergi pe drumuri judeţene, printre dealuri foarte frumoase, şi probabil că agroturismul va avea, la un moment dat, succes prin partea locului. În orice caz, peisajul şi vinul local merită reconsiderate şi valorificate. Iar biroul de informare privind programele europene, inaugurat anul trecut şi plasat într-o clădire din centru, îţi anulează senzaţia de "capăt de lume" cu care, eventual, ai venit "din Capitală".
Liceul se numeşte "Dr. Victor Gomoiu". (Mi se pare un lucru bun că, după 1990, multe şcoli au luat numele unor personalităţi locale; să ai peste tot cîte un liceu "Eminescu", "Caragiale" sau "Creangă" e, pînă la urmă, monoton...). "Seamănă" cu oricare alt liceu dintr-o localitate liniştită de provincie, are o intrare frumoasă străjuită de copaci, dar şi un laborator de informatică nou şi performant.
Cîţiva profesori au avut amabilitatea de a răspunde la un "chestionar" despre problemele lor. Probleme normale ale unor profesori obişnuiţi dintr-un orăşel oarecare, despre care gazetele nu scriu niciodată...
1. Ce înseamnă să fii profesor într-o localitate mică, departe de Capitală şi de marile oraşe? Ce avantaje şi dezavantaje sînt?
2. Vi se pare că societatea românească acordă, în general, suficientă atenţie categoriei profesorilor?
3. Cum sînt priviţi profesorii în comunitatea locală?
4. Elevii foarte buni dintr-o astfel de localitate mică au aceleaşi şanse de a ajunge la facultate (şi, în general, de a face performanţă) ca şi colegii lor din marile oraşe şi din Capitală? Ce pot face profesorii pentru a-i ajuta/ stimula în acest sens?
5. Ce anume îi poate motiva pe tinerii absolvenţi să aleagă meseria de profesor (eventual, într-o localitate mică sau la ţară)?
Angelica BADEA profesoară de limba română
1. Avantaje materiale: o viaţă ceva mai ieftină şi mai sănătoasă datorită condiţiilor de mediu; o locuinţă mai uşor de obţinut şi la un preţ mai mic; posibilitatea de a obţine venituri suplimentare din alte activităţi, de pildă agricultură (de fapt, este principala preocupare extraprofesională a profesorilor născuţi în zonă şi care deţin terenuri).
Avantaje spirituale: doar cele profesionale şi poate sentimentul de siguranţă pe care ţi-l dă apartenenţa la o comunitate restrînsă; personal, aş adăuga şi apropierea de natură.
Dezavantaje: cel mai important dezavantaj îl reprezintă accesul dificil la cultură: la teatru mergem doar în excursie, cinematograf nu avem, publicaţiile sînt foarte puţine şi nici nu poţi face abonament la orice, expoziţii nu există, spectacole artistice avem doar dacă le organizăm noi cu elevii; ne rămîne doar lectura, dar şi aici sînt probleme (biblioteci sărace, librării deloc, nu ai decît să comanzi cărţi la edituri); ah, era să uit că există totuşi Internet-ul!
2. Dacă societatea românească acordă atenţie suficientă categoriei profesorilor? Este exact ca în bancul acela din vremea studenţiei: "Pe intelectuali nu se pune nici un fel de accent!". Sistemul de învăţămînt este în declin şi tinde spre haos. Trăim o perioadă "avangardistă", a experimentelor de tot felul, a extremelor şi a bîjbîielilor care bulversează şi derutează. În concluzie, societatea ne-a transformat într-o categorie defavorizată.
3. Respectul faţă de profesori a început să se dilueze imediat după Revoluţie, în paralel cu diminuarea treptată a respectului faţă de cultură. Nemaifiind nevoie de învăţătură pentru a reuşi în viaţă, a scăzut importanţa dascălului şi a şcolii. Asta la modul general. În cazuri particulare, evident că respectul depinde de calitatea umană a celor implicaţi. La Vînju Mare este respectată mai mult priceperea de "a face avere", omul gospodar care agoniseşte valori materiale indiferent pe ce căi. În plus, intervine o altă variabilă. Şi anume, statutul de venetic. Orice individ care nu s-a născut în localitate, are mai puţine şanse de afirmare, este marginalizat şi nu va scăpa niciodată de o anumită dificultate în a stabili relaţii în cadrul comunităţii. Singura lui şansă este să se alieze cu alţi venetici. Ceea ce s-a şi întîmplat în ceea ce mă priveşte. Dacă ţii neapărat să te afirmi profesional şi social, ai de luptat destul, reuşita nu este decît pură satisfacţie personală. "Ierarhia locală" plasează profesorul, cu siguranţă, în spatele altor categorii sociale: poliţişti, avocaţi, medici etc. Uneori profesorii se dovedesc a fi "lideri de opinie", dar asta nu le creşte cu nimic prestigiul în comunitate. Adică "se uită oamenii în gura lor", le preiau opiniile ca şi cum le-ar fi aparţinînd şi pleacă mai departe uitînd complet de unde le au. Asta nu e rău, dar se întîmplă adesea să-ţi răstălmăcească ideile după bunul plac şi să constaţi că ai fost înţeles pe dos. În concluzie, consider că fac parte dintre aceia care au reuşit să se afirme, să aibă satisfacţii profesionale, dar asta nu m-a împins în faţă în "ierarhia locală".
4. Elevii foarte buni au aceleaşi şanse să ajungă la facultate ca şi cei din oraşele mari, ba chiar mai multe, pentru că învaţă mai mult. Profesorii îşi fac datoria şi se pare că şi ei sînt ceva mai disciplinaţi decît colegii lor din marile oraşe. Avem rezultate foarte bune şi la fazele judeţene, şi la cele naţionale ale olimpiadelor şcolare, iar la testări şi concursuri naţionale ne situăm întotdeauna peste media pe ţară. Un exemplu: am fost diriginta unei tinere soprane a Operei din Bucureşti şi de curînd şi a Operei din Viena (şi nu sîntem liceu de muzică!). Dacă elevii au talent şi dragoste de carte, noi îi sprijinim din tot sufletul. E adevărat că şi lor le lipsesc aceleaşi bucurii ca şi nouă, dar poate tocmai asta îi stimulează mai mult. Motivaţia de a-şi depăşi condiţia, de a ajunge cît mai sus.
5. Alegerea meseriei de profesor este o problemă de vocaţie. Nu e nevoie de stimulente. Dacă îţi place, o alegi, dacă nu, nu mai contează, că oricum n-o s-o faci niciodată cum trebuie. Mă îngrijorează totuşi slaba pregătire şi lipsa de entuziasm a unor tineri profesori. Din acest punct de vedere, mă simt mult mai tînără decît ei. Pentru mine a fost simplu, pentru că am ştiut încă din clasa a V-a că voi fi profesoară de română. În plus, pe vremea aceea nu ne gîndeam la bani, ci la prestigiu. Cred că eram mai "inocenţi".
Silvius DEGERATU profesor de informatică
Răspunsurile la primele două întrebări cred că le-am dat deja într-un articol publicat de mine în octombrie 2004 la adresa: http://mesajsticla.home.ro şi preluat de Academia Caţavencu.
Şi cred că acoperă oarecum întrebarea numărul 3. Care întrebare mă pune puţin pe gînduri însă. Cred că prestigiul şi respectul în comunităţile relativ închise
şi provinciale nu ţin neapărat de categoria socială în care te încadrezi. Presupun că este vorba mai mult de calitatea individuală. E drept că vizibilitatea socială este mai mare în cazul unui profesor. Dar aceasta îi face evidente atît defectele, cît şi calităţile. În special, cele umane. Şi cred că au probleme de integrare în special persoanele care, aprioric, prin atitudine îşi declară şi susţin superioritatea. Indiferent de categoria socială. Dar asta ţine de frustrări personale, educaţie şi, de ce nu, inteligenţă.
Da, părerea îmi este cerută, dar în special în probleme legate de calculatoare. Opinia mea politică nu contează prea mult pentru vecinii de bloc. După cum nici a lor nu contează pentru mine.
Întrebarea numărul 4 însă cred că are un răspuns simplu: Da. Elevii din micile localităţi au aceleaşi şanse ca şi colegii lor din marile oraşe. E chiar o problemă. Micile oraşe pompează mereu materie cenuşie spre Capitală şi spre oraşele mari. E mai uşor pentru noi, cei rămaşi, să facem pe deştepţii, dar oraşele se depopulează. În fiecare an, de 4-5 ani, se desfiinţează cîte o clasă la ciclul primar. Au şanse deci să facă o carieră în orice domeniu, însă aceste şanse le au departe de casă.
La întrebarea 5 îmi permit să constat că numărul celor care doresc să intre în învăţămînt este destul de mare, aceasta observîndu-se şi la examenele anuale de titulatură. Problema este însă că, din cauza salariilor mici, absolvenţii cu adevărat valoroşi preferă companiile particulare.
Dana TRANCOTĂprofesoară de fizică
1. Pentru a putea da un răspuns pertinent ar trebui să am termen de comparaţie. Ar însemna să fi fost pentru un timp oricît de scurt profesor într-o şcoală de elită dintr-un mare oraş.
Prin urmare, răspunsul pe care l-aş putea da are o notă dominantă de subiectivism. Mi-am fixat nivelul aspiraţiilor la cote care pot fi atinse în mediul dat - o modalitate sigură de nu trăi frustrări şi insatisfacţii nejustificate. Mă simt bine în şcoala mea: am avut performanţe la cel mai înalt nivel cu elevii mei - premii la olimpiadele judeţene şi participări la olimpiadele naţionale, o relaţie excelentă cu elevii cărora le-am fost dirigintă, sînt şi director şi am reuşit din această postură să fac pentru şcoală destule lucruri de care să fiu mîndră. Nu am complexe pentru că mi-am impus să nu am complexe. Mă consider un om realizat din punct de vedere profesional (şi nu numai) şi am convingerea că aceia care au vocaţie de rataţi, şi-o pot atinge chiar şi în Bucureşti! Avantaje şi dezavantaje? Chestiune de perspectivă. Sînt şi la noi biblioteci, am auzit şi noi de Internet, zarzavaturile sînt mai ieftine decît în Bucureşti, avem aer curat, cu salariul pe care îl am pot cumpăra aceleaşi cărţi ca şi în Bucureşti, elevii noştri nu se droghează, teoria relativităţii are acelaşi conţinut la Vînju Mare şi la Bucureşti... etc., etc. Nu găsesc decît avantaje! Ba este şi un dezavantaj: la chioşcul de ziare nu se găseşte Dilema veche , dar îmi pot face un abonament.
2. Aici putem avea un răspuns cu două variante. Varianta scurtă: nu.Varianta detaliată: ca element al mulţimii numite "categoria profesorilor" nu mă aştept ca societatea să îmi acorde atenţie! Aici nu avem voie să privim problema din perspectiva celui care a emis întrebarea: "cine a fost întîi - oul sau găina?". Eu cred că profesorul trebuie să modeleze şi să acorde atenţie societăţii şi nu invers! Atîta vreme cît noi, profesorii, ne vom lamenta că nu primim suficientă atenţie din partea societăţii, a Guvernului, a politicienilor sau mai ştiu eu a cui, vom pierde şi statut, şi privilegii, şi onoare. Dacă dorim respect, trebuie să îl impunem, iar pentru a-l obţine trebuie să-l merităm. Că de unde nu e... nici Dumnezeu nu cere.
3. Nu cred că respectul sau plasarea pe o anumită poziţie în ierarhia locală are vreo legătură cu calitatea de a fi profesor. Imaginea de ansamblu, ca om, este esenţială. Dacă ar fi să facem o statistică, profesorii din localitate sînt relativ bine poziţionaţi într-un clasament al "personalităţilor" locale, dar în scădere, din cauza inversării sistemului de valori. Ai respect faţă de un om de succes, iar succesul este cuantificat mai nou în banii pe care îi are un individ şi nu în numărul de cărţi pe care le-a citit!
4. Experienţa mi-a dovedit că nici un elev bun nu s-a "pierdut" făcînd liceul în localitatea mică de care vorbim. Ba chiar au ajuns să aibă performanţe mult mai bune decît colegi ai lor, valoric egali, care au ales să plece în şcoli din oraşe mari. Iar asta se întîmplă pentru că, în ultimă instanţă, autodeterminarea, studiul şi perseverenţa depind de elev în foarte mare măsură. Există însă o mare problemă: cine descoperă şi valorifică talentul elevului? Într-o şcoală mică este puţin probabil să se găsească la un loc profesori remarcabili la toate disciplinele şi, drept urmare, nici mentorul de care are nevoie un elev pentru a se forma. Există şi posibilitatea ca un elev, foarte dotat nativ pentru a deveni poet, să ajungă în ultimă instanţă un economist mediocru la o bancă de renume, din cauza profesorului său de matematică excepţional din liceu, care l-a ajutat să intre la facultate. Totuşi, într-o şcoală mică atenţia şi preocuparea profesorilor sînt orientate esenţial spre elevii buni, inteligenţa şi talentul unui elev bun sînt valorificate şi exploatate la maximum, iar elevii se bucură din plin de statutul lor de "vedete" ale şcolii.
5. Nimic. În viitorul apropiat (poate şi mai îndepărtat) nu vor mai ajunge în învăţămînt valori intelectuale şi morale decît în mod accidental. La toate nivelurile!
Am putea, eventual, "aranja" cu Maslow să răstoarne piramida trebuinţelor şi, în momentul în care aspiraţiile şi trebuinţele superioare se vor găsi la bază, vom avea o supra-ofertă de inteligenţe în învăţămînt: eliberaţi de grija hranei şi a facturii la curent, tinerii valoroşi vor alege să devină profesori. Happy end!
Jana POPESCU profesoară de limba engleză
1. Meseria de profesor presupune multe responsabilităţi, dăruire şi plăcerea de a instrui elevii şi de aceea, indiferent de localitatea în care îţi desfăşori activitatea, mică, marginală sau departe de marile oraşe, ea trebuie îndeplinită. Nu funcţionăm într-o localitate foarte mică, de aceea nu suferim dezavantaje majore, dimpotrivă, elevii pot fi selectaţi pentru performanţă, iar dotările materiale sînt pe măsură.
2. Societatea românească nu acordă suficientă atenţie categoriei profesorilor.
3. În comunitatea locală profesorii se bucură de respect şi uneori li se cere părerea în diverse probleme, în ierarhia locală sînt lideri informali.
4. Da. Elevii foarte buni au aceleaşi şanse de a ajunge la facultate şi de a face performanţă ca şi colegii lor din marile oraşe.
5. Salarii mai mari?!
http://www.algoritma.ro/
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu